Rafinat, delicat, altfel - Monaco Anamaria Visan

Tumultul zilelor de dinaintea plecarii nu mi-au permis sa-mi construiesc o imagine a ceea ce inseamna Monaco. Si a fost bine ca a fost asa. Pentru ca imaginatia mea, pornind de la orice informatie o puteam gasi pe internet ori in carti, s-ar fi indepartat mult de atmosfera pe care am gasit-o acolo. 

Monaco, Cannes, Nice m-au scos in afara timpului asa cum il simtisem pana atunci, obligandu-ma sa accept ca frumusetea poate fi extinsa dincolo de detaliile unei singure cladiri. Toata Coasta de Azur este un melanj de baroc, gotic si renascentism si Belle Epoque, asadar o incantare estetica pentru cei ca mine. A scrie despre Monte Carlo este un demers temerar. Imi este dificil sa gasesc cuvintele potrivite pentru a descrie senzatia pe care am avut-o, de exemplu, cand am intrat in camera mea din Hotel Hermitage. Pozele pot fi frumoase, dar nu vorbesc despre armoniile delicate de miros, culoare, textura. Spectacolul unei imagini dintr-un hotel listat in Leading Hotels of the World este dat in general de opulenta. Hermitage este o experienta in sine si as fi putut petrece zile doar plimbandu-ma prin el ori stand ore intregi cu ochii lipiti de tavanul din Salle Belle Epoque sau de cupola realizata de Gustave Eiffel pentru lobby-ul discret destinat clientilor de vaza. Cazinoul, Hotel de Paris, Opera (Salle Garnier) sunt marturii ale unei perioade dominata de frumusete, de asumare a esteticului din perioadele precedente, o perioada a libertatii in arta, literatura, stiinta. Cei ce pun etichete au numit-o, in mod inspirat, La Belle Epoque. Iar Monaco este si azi dominat de aceasta epoca a frumosului.

In Monte Carlo, cladirile nu sunt monumentale, ci mai degraba rafinate, cu detalii pline de pitoresc. Accentele Art Nouveau sunt pretutindeni, in felinarele stradale, in intrarile hotelurilor, in placile ceramice ce decoreaza fatadele cladirilor. In Monte Carlo, Mediterana este doar un detaliu care intregeste prin tarmurile ei stancoase, dantelate frumusetea locului. Apa marii e albastra, blajina si pare un lac incremenit de o briza abia simtita. Muntele coboara brusc in mare, motiv pentru care arhitectii au fost nevoiti sa modeleze stanca si sa gaseasca tot felul de artificii pentru a putea construi. Rezultatul este spectaculos. De pe tarm, ai senzatia ca toate cladirile sunt construite una pe acoperisul celeilalte. In acest oras strans intre stanci, blocuri urate de anii '70 se inalta alaturi de (ori peste) minunate cladiri in stil Belle-Epoque si grupuri statutare delicate, fara a tulbura intregul. Cabaretul, astazi transpus intr-un Spice Show, pastreaza elementele clasicului cabaret, dar reinventat pentru cerintele lumii moderne. Spectacolul isi pastreaza nota de can-can dar este mult mai senzual, mai erotic, decat m-as fi asteptat. Nu stiu daca este un „must see” in Monte Carlo, dar, pentru mine, o doamna cu inclinatii putibonde, lipsa vulgarului intr-un show erotic a fost cu certitudine o experienta. 

Porturile mici de iahturi isi au viata lor proprie. In decursul celor patru zile petrecute in Monte Carlo iahturile nu s-au miscat. Traiesc pe mare, dar plutesc aproape de uscat. Au ramas adocate la tarm pentru ca proprietarul sa-si poata bea cafeaua si citi presa in fiecare dimineata privind catre Monte Carlo. Eu, biet muritor de rand, ma uitam cu retinere catre mare pentru a nu deranja intimitatea siestei de dimineata a celor de pe iaht. In prima noapte, aflata inca sub influenta curateniei perfecte de aici, m-am suparat pe un pescarus care se incapatana sa zboara deasupra mea pentru ca inclusiv el parea mai alb si mai curat decat cei pe care-i stiam de acasa. Era evident o specie diferita, ca mai totul de pe acolo. 

Pana si gastronomia lor este aparte: rafinament frantuzesc pe baza de paste. Am mancat zilnic paste, fructe de mare, macaron. Si nu am ratat nici branzeturile urate la privire insotite de nuci, struguri, caise confiate si vin. Asta, dimineata, la prima ora. Iar, in contemporanul decor al restaurantului Le Vistamar, am mancat si souffle. Si nu orice souffle ci un adevarat „Quel souffle!” cu alcool, creatie surprinzatoare a unui chef cu stele multe. In plus, m-am desfatat la Cafe de Paris cu vitel blue. Blue? mi-am zis. Dar asa mi s-a recomandat sa comand vitelul daca-l vreau in sange. Vitel albastru? De ce nu rosu? Nu am priceput dar cei de acolo au inteles perfect si mi l-au adus uitand sa-l mai si gateasca inainte. Delicios... Oricum, n-am ratat nici o scoica, caracatita, crevete, stridie cruda (marianta, m-au certat prietenii la intoarcere) ori alte animalute de mare cu ochi, clesti sau tentacule, al caror nume nu-l cunosteam. Le-am mancat fara mila pe toate. Si toate au fost minunatii pentru papilele mele gustative. 

Vechiul oras fortificat pare un oras suspendat intre pamant si cer. Nimic salbatic aici chiar daca daca dezbracand orasul de toate constructiile sale ramane doar stanca, panta abrupta si mare. Drumul care urca stanca pe care este construita capitala micului stat are forma unei alei incolacite marginite de verdeata exuberanta, bancute ascunse si bazine mici cu pesti. O vizita in Monaco-Ville incepe cu piata din fata Palatului Princiar, pazita de tunuri (plus de ghiulele aferente) si unde in fiecare zi la pranz are loc, in acordurile unei fanfara militare, ceremonia de schimbare a garzii. Soldati sunt putini, dar politisti care pazesc cohorta de turisti sunt multi asa ca ai sanse mai mari sa faci poze cu cei din urma decat cu garda princiara. Ziduri crenelate, din piatra alba, tocita de vreme, inconjura cladirea cu fatada renascentinta si interioare baroce (doar suntem la granita cu Italia) a Palatului Princiar. 

Palatul, accesibil partial si turistilor, inseamna o vizita printre diverse saloane, felurit denumite si variat ornate pentru a atinge un pic cu gandul cum ar fi sa faci parte din familia princiara, sa experimentezi oboseala dineurilor oficiale in Salonul Albastru, sa participi la o incoronare in Sala Tronului, sa numesti ale tale tablourile din Salonul Rosu, sa scrii o scrisoare la biroul Cardinalului Mazarin ori sa dormi aparat fiind de multele kilograme ale candelabului venetian de deasupra patului tau princiar. 

Monaco-Ville aminteste de Evul Mediu cu stradutele sale inguste, foarte inguste, cu pasaje sale boltite, cu casele vechi varate unele in altele, care, tributare cerintelor actuale, sunt pline de magazine care vand cu zel suvenire turistilor. Alba Catedrala din Monaco, construita in 1875, placata pe interior cu marmura de Carrara, este frumoasa dar in fata vitraliilor, a altarelor decorate cu mozaic, a impresionantei orgi nu vei gasi turisti. Si asta deoarece aici sunt ingropati principii monegasci si principesele consoarte, catedrala fiind astfel loc de pelerinaj pentru americanii veniti sa-si prezinte omagiile la mormantul singurei lor printese, Grace Kelly. 

Muzeul de Oceanografie, inaugurat la 1910 de fondatorul sau, printul Albert I, pentru a fi adevarat templu dedicat marii, este o atractie a orasului atat prin arhitectura cat si prin colectiile sale. Nefiind oceanograf, colectiile primului nivel m-au lasat rece, iar cladirea - oricat de frumoasa ar fi fost - mi-a nascut un sentiment de „deja vu” sau chiar de „deja vu cladiri mult mai frumoase”. In schimb, la subsol, acvariile sale mici si mari, teatral luminate mi-au oferit tot spectacolul de care aveam nevoie pentru a recomanda muzeul cu caldura, si chiar de a insista mai apoi. 

Oamenii din Monaco sunt o combinatie de monegasci, francezi si italieni. Monegasci sunt putini. Cam 5.000. Francezii domina, fiind 15.000 de bucati cetateni neplatitori taxe. Nici macar curentul electric nu-l achita. Statul nu le cere s-o faca ,deoarece veniturile cazinoului acopera in intregime toate aceste costuri. Dar din pacate, pe oricine am intrebat, mi-a dat acelasi raspuns: nu mai primesc cetateni noi. Iar un nou mariaj iese din discutie. In timpul vizitei mele, aparatul foto mi-a fost prelungire a mainii. Mic chinez pe Coasta de Azur. Fiecare cladire avea un detaliu care merita retinut. Nu am fotografiat chiar tot ce mi-a iesit in cale, dar am marit cu ajutorul camerei detaliile care se incapatanau sa ramana prea sus pentru ca ochiul meu sa le vada. 

Eu sper ca toate imaginile pe care le postez sa fie carte deschisa pentru cei care doresc sa vada mica tara suspendata intre cer si pamant. Si tot lor nu am ce sa le recomand in afara de „plimbati-va mult!”. Monte Carlo iti intra in simturi, te corupe, te relaxeaza, te face sa promiti ca urmatoarea vacanta va fi tot acolo. Pentru mine, a fost cu certitudine o experienta sa ma redescopar sub lumina calma a Monacoului ca om indragostit de frumos. Vreau inapoi... Vreau pe Coasta de Azur inca un secol de acum inainte. Nu mai am un secol la dispozite? Si ce daca? Voi bantui ceata transparenta prin saloanele Belle Epoque din Monte Carlo sau pe stradutele medievale din Nisa ori Cannes.